Atestat documentar la 20 mai
1388, intr-un act de danie al domnitorului Mircea cel Batran, orasul-targ
Pitesti se dezvolta ca un centru comercial, mestesugaresc si
agricol. Radacinile sale se prelungesc, insa, in stravechime. In
perioada daco-romana, Pitesti a facut parte din regiunea Moesia
Inferior, iar apoi din Dacia Malvensis, de atunci datand numeroase fragmente
de zidarie, constructii, ceramica si monede. Relicvele apartinand culturii Dridu
si izvoarele numismatice din epoca medievala confirma teoria potrivit careia
Pitesti practica schimburi economice intense cu lumea sud-dunareana,
indeosebi cu Imperiul Bizantin. Aici si-au avut temporar resedinta voievozii
Basarab cel Tanar, Mihnea cel Rau si Vlad cel Tanar. Atestarea documentara de
la 1388 face din Pitesti, alaturi de Campulung, Curtea de Arges, Braila si Slatina,
unul dintre cele mai vechi targuri. O prima mentiune despre orasul Pitesti
apare in anul 1510. Ea este confirmata ulterior, la 27 august 1582, atunci
cand se face referire la organizarea oraseneasca a comunitatii, conduse de un
judet si de 12 pargari.
Intre 1512 si 1521, domnitorul
Neagoe Basarab construieste si la Pitesti curte voievodala,
de unde emite numeroase documente. Boieri si dregatori de seama in frunte
cu domnul Unirii, Mihai Viteazul (1593-1601), au proprietati la Pitesti.
Un nume legendar, care leaga istoria locurilor de perioada domniei lui Mihai
Viteazul, este cel al marelui logofat Ioan Norocea, casatorit cu Doamna Stanca,
fiica lui Mircea Ciobanul si a Doamnei Chiajna, care a detinut functia de reprezentant
al Transilvaniei pe langa Poarta Otomana si care, dupa urcarea
lui Mihai Viteazul pe tron, a ajuns mare vornic. Vestigii culturale din aceasta
perioada au fost identificate pe langa Biserica Sfantul Gheorghe, ridicata in
1656 - prima compozitie supraetajata pe coloane de caramida din Tara Romaneasca
ctitorie a mitropolitului si pe langa Scoala de Pictura, la care s-au format
Popa Simion din Pitesti, Nicolae din Pitesti si Petre Zugravul.Din anul 1640,
dateaza marturii scrise despre bisericile frumoase de aici, precum si despre
cele 200 de case de oraseni, cca 1.000 de suflete, a caror priveliste nu-l lasa
indiferent pe calator.In anul 1656, domnitorul Constantin Serban si doamna
sa Balasa ctitoresc in miezul orasului, pe fundatiile unui mai vechi lacas
de cult, Biserica Domneasca Sfantul Gheorghe.Un alt domnitor, reverentios pomenit
de istorie, Constatin Brancoveanu, construieste case la Pitesti si petrece,
alaturi de curtenii sai, luni de toamna imbelsugata, in cuprinsul
viilor prospere, pe care le detinea pe Dealul Pitestilor si al Golestilor.
Importanta asezarii continua sa
sporeasca. Hrisoavele vremii vorbesc despre existenta, in 1746, a sapte-opt
biserici la Pitesti. In 1780, numarul locuitorilor este estimat la 1.250,
iar cel al caselor la 250. In anul 1791, despre Pitesti
se pomeneste ca fiind un targusor cu opt biserici, o manastire, mai
multe case boieresti si locuintele ispravnicilor de district.
Cartografia negustoreasca si fiscala
din 1824 consemneaza 1.011 familii, cca. 700 de case si aproximativ 5.000 de
locuitori. In anul 1831, se exercitau 47 de profesiuni, iar, in
1832, datele statistice repartizate teritorial stabileau numarul caselor de
locuit la 773, pe cel al mahalalelor la 14, al cartierelor la patru, al tabacariilor
la cinci, in vreme ce animalele insemnau 1.000 de capete, toate
acestea aflate in gospodarirea a 4.000 de locuitori.
Inceputul epocii moderne
este legat de numele lui Tudor Vladimirescu, Pitesti, gratie
prezentei sale strategice in triunghiul Pitesti-Campulung-Muscel-Targoviste,
fiind considerat centrul prezumtiv al rezistentei revolutionare. Tabara militara
in care Tudor Vladimirescu si-a aflat sfarsitul este astazi Muzeul
Golesti. Dupa 1821, s-au creat conditii pentru cresterea productiei
mestesugaresti si pentru sustinerea acumularii de capitaluri. Existau, in
anul 1845, o fabrica de palarii, una de sapun, doua de piele,
una de tutun si inca una de presuri si rogojini, unde lucrau mai multi
muncitori si tarani. Au fost amenajate si modernizate sosele precum Pitesti-Bucuresti
si cai de acces ca Pitesti-Slatina-Craiova si Pitesti-Campulung.
In istoria fiecarui popor,
exista familii, adevarate dinastii, care marcheaza decisiv cursul acesteia.
De istoria locurilor noastre se leaga numele si faptele de dreapta slujire da
tara ale Golestilor si Bratienilor. Acestor mari barbati in cuget si simtire
li se datoreaza ctitorirea Romaniei Moderne, Romaniei Mari, Romaniei de azi
si de maine.
Un episod important este cel al
revolutiei de la 1848, cand, la propunerea lui Christian Tell, Pitesti
a facut parte din zona de aparare a revolutiei, in cazul unui atac din
afara, aici fiind cantonat unul din regimentele generalului Magheru. In
localitate, a fost infiintata Garda Nationala, care, in scurt timp,
a devenit una dintre cele mai puternice unitati de acest gen de pe teritoriul
Tarii Romanesti. Pitesti s-a remarcat ca important promotor
al ideilor unioniste. Astfel, in 1848, in Pitesti au avut loc mai
multe reprezentatii teatrale cu spectacolul Trambita Unirii de C.D. Aricescu.
Unirea Principatelor din 1859 a stimulat dezvoltarea tuturor
localitatilor tarii. La 13 septembrie 1872, Pitesti s-a transformat
intr-un nod de cale ferata de insemnatate majora, ca urmare a faptului
ca a fost data in folosinta calea ferata Pitesti-Bucuresti-Buzau.
Cand domnitorul Alexandru Ioan
Cuza a vizitat orasul Pitesti, la 19 iunie 1859, orasenii i-au prezentat o schita
sumara a localitatii. Orasul era impartit in patru vopsele (culori),
avea 1.400 de case, in care locuiau 7.000 de oameni, o scoala normala
in limba romana, doua scoli particulare - una germana, cealalta elina
- si un pension de fete, unde disciplinele de invatamant se studiau in
limbile franceza si germana. Existau, de asemenea, 10 biserici ortodoxe, una
armeneasca, o sinagoga si un spital cu 30 de paturi. La sfarsitul secolului
al XIX-lea, existau deja 58 de strazi, circulate si locuite de 15.669 de pitesteni.
Orasul Pitesti
a jucat un rol activ si in razboiul pentru cucerirea Independentei
de Stat, notabil fiind sacrificiul bravilor sai ostasi si voluntari,
precum si cel al personalitatilor de talia medicului Nicolae Codreanu. In
Pitesti, intre anii 1877-1919, s-au nascut oameni de
valoare si recunoastere nationala - pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpana, dramaturgul
Alexandru Kiritescu, criticul literar si traducatorul Ion Trivale, omul politic
Armand Calinescu, ziaristul si romancierul Tudor Teodorescu-Braniste, culegatorul
de folclor si interpretul de muzica populara Gheorghe Teodorescu-Zavaidoc etc.
In timpul primului razboi
mondial, tinerii argeseni au participat la bataliile tragicelor zile din toamna
lui 1916 si din vara lui 1917, in cadrul regimentelor 4, 28, 44, 68 Infanterie
si 6 Artilerie, Escadronul 3 Calarasi etc.
In perioada interbelica,
la Pitesti s-au nascut scriitorii Vlad Musatescu si Ion Saliste.
De asemenea, aici si-au desfasurat activitatea in acei ani scriitorul
Liviu Rebreanu, poetul Ion Pillat, dramaturgul Mihail Sorbul, geograful George
Valsan, folcloristul Dumitru Udrescu.
In timpul celui de-al doilea
razboi mondial, tinerii pitesteni au contribuit la eliberarea Transilvaniei,
Ungariei si Cehoslovaciei, participand astfel la zdrobirea definitiva a armatelor
fasciste. Numeroase sunt monumentele funerare din Cimitirul Eroilor, care amintesc
de faptele de arme ale concetatenilor nostri din cel de-al doilea razboi mondial.
Armata sovietica eliberatoare
a impus, dupa 23 august 1944, regimul de asa-zisa democratie populara, in
frunte cu comunistii . Prigoana impotriva elitelor politice, intelectuale,
militare ale tarii s-a dezlantuit in numele noilor valori. I-au cazut
victime numeroase personalitati, inchisoarea de la Pitesti
fiind considerata unica in felul ei, pentru ca a folosit reeducarea prin
tortura impotriva tineretului anticomunist, indeosebi impotriva
studentilor. Valul terorii s-a diminuat dupa anii ’60, cand conducatorii
de atunci ai Romaniei - Gheorghe Gheorghiu-Dej si mai apoi Nicolae Ceausescu.
La inceputul anilor ’70,
regimul comunist din Romania s-a inasprit. Omul, cel
caruia, in declaratiile oficiale, ii erau dedicate toate eforturile,
a devenit o notiune golita de continut, nivelarea si tavalugirea fiind comandamentele
zilei. Cenzura, ingradirea initiativei, a libertatii de exprimare, de
informare au contribuit la degradarea civica, la transformarea sistemului social
intr-un conglomerat, in cadrul caruia indivizii actionau ca niste
mecanisme, presiunea exercitata asupra lor fiind de natura sa anuleze orice
ierarhie valorica, fiinta umana in profunzimea dezideratelor si a alcatuirii
sale.
Revolutia din
Decembrie 1989 a descatusat valentele creatoare, dragostea
romanillor pentru libertate. Desi practica democratiei se invata/reinvata
greu, desi au trecut ani de privatiuni, cursul este unul ascendent, iar drumul
ales de pitesteni este fara intoarcere, orientat catre democratie si progres.
