Istoria Orasului Caransebes | Istorie Caransebes | Date cronologice Caransebes

Zona depresionara a Caransebesului a fost locuita din cele mai vechi timpuri, acest fapt fiind atestat de numeroase descoperiri arheologice:
- unelte din silex (calcedonie), datand din paleoliticul superior (circa. 35.000 - 10.000 i.e.n.), in zona Caransebesului Nou;
- asezari neolitice timpurii (cultura Starcevo-Cris), datand din mileniile VI-V i.e.n., in cartierul Tiglarie;
- asezarea neolitica de mari dimensiuni, apartinand culturii Vinca, in zona Balta Sarata, asezare insemnata si pentru stabilirea cronologiei neoliticului din sud-vestul Romaniei (cca. 4800 - 4600 i.e.n.);
- asezarea apartinand epocii mijlocii a bronzului (cca. 1600 - 1200 i.e.n.); depozitul de bronz cuprinzand 172 de piese descoperite pe Dealul Mare (1100 - 1000 i.e.n.);
- descoperirile din prima epoca a fierului (Hallstatt);
- monedele de tip tetradrahma stantate de catre daci (secolul al IV-lea i.e.n.).

Pentru prima oara in istorie, in anul 101 e.n., este evidentiata importanta Banatului in cursul razboaielor dacice, intr-un fragment pastrat din comentariile imparatului Traian. In timpul Daciei romane, la 6 km. de actuala vatra, se gasea castrul roman Tibiscum (Jupa), construit in anul 106 e.n., dar este posibil ca si pe teritoriul Caransebesului actual sa fi fost o asezare romana. La Tibiscum au fost gasite fragmente ceramice dacice, iar in apropiere au fost descoperiti tumuli dacici (sec I -II e.n.).

Denumirea de Tibiscum pare sa fie de origine traco-dacica, insemnand loc mlastinos. Din acest loc trupele romane, avandu-l in frunte pe Traian, pornesc spre Tapae (localizat probabil in zona garii Zeicani, dupa Bucova), unde imparatul Traian ii invinge pe daci (Dio Cassius â?? Istoria romana).

Dupa ocuparea de catre romani a Banatului si Olteniei si incheierea pacii dintre romani si daci (102 e.n.), odata cu organizarea provinciei, se pun bazele garnizoanei militare de la Tibiscum. Se construieste un castru mic de pamant, urmat de un castru mare, iar pe malul drept al raului Timis se cladeste un alt castru, care fiinteaza pana dupa anul 170 e.n. La Tibiscum sunt cantonate mai multe legiuni romane: Cohors I Sagittariorum, Numerus Palmyrenorum, ambele aduse din Siria, Cohors I Vindelicorum, din Raetia si Numerus Maurorum, din Nordul Africii.

In anii 118-119 e.n., provincia Dacia este pusa sub comanda exceptionala a lui Quintus Marcius Turbo, caruia colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa ii ridica doua statui, una la Sarmizegetusa si cealalta la Tibiscum, pentru vitejia avuta in fata dusmanilor care au navalit in Dacia.

Prin anul 170 e.n., Tibiscumul este distrus de marcomani sau de aliatii lor, iazygii si dacii liberi, apararea din Banat cade si razboiul numit marcomanic dureaza pana in anul 180 e.n.
In timpul domniei imparatului roman Septimius Severus (193-211 e.n.), se ridica constructii impunatoare la Tibiscum si este posibil ca asezarea civila din imediata apropiere a castrului militar sa primeasca rangul de municipiu, asa incat orasul roman Tibiscum se alatura celor 11 orase romane deja existente in Dacia.
Dupa retragerea administratiei romane la sud de Dunare in anul 275 e.n., in timpul imparatului Aurelian, continuarea vietii locuitorilor ramasi este pusa in evidenta prin refacerea unor constructii si descoperirea unor importante tezaure monetare. Sunt atestate legaturi permanente cu lumea bizantina din sud.
Sub domnia imparatului Constantin cel Mare (306-337), zona amplasata la nord de Dunare este din nou controlata de catre romani. In aceasta perioada, odata cu oficializarea crestinismului in Imperiul Roman (313), la Tibiscum se dezvolta un important centru ecleziastic.

Hunii, prima populatie nomada de origine turanica, invadeaza Europa in anul 375 si ocupa vremelnic tinuturile noastre, pana la moartea lui Attila (453), cand conglomeratul hun se destrama, astfel ca, in timpul imparatului bizantin Justinian (527-565), ambele maluri ale Dunarii erau sub stapanire bizantina.

Prin anul 558, avarii sunt mentionati in zona noastra, condusi de catre chaganul Bayan (558-605), pentru ca, in 559, cutrigurii, popor nomad inrudit cu hunii, condusi de Zabergan, in alianta cu slavii si bulgarii, sa patrunda in tinuturile noastre.
Deoarece reprezentau un pericol permanent pentru Imperiul Bizantin, in anul 593, generalii Petru si Priscus intreprind o expeditie victorioasa in nordul Dunarii impotriva triburilor avaro-slave.

In anul 602, are loc prabusirea limesului danubian, prin patrunderea si asezarea slavilor in masa in sudul fluviului.
Primele descoperiri arheologice in zona Caransebesului, care atesta existenta unor asezari distincte ale populatiei bastinase sedentare, diferite de cele ale slavilor sau avarilor, sunt datate din secolele VIII-IX in zona Potocului si pe strada Romanilor.

Intr-o diploma a imparatului Vasile II Bulgaroctonul al Bizantului (976-1025) din anul 1020 era mentionat un castru episcopal la Dibiskos - vechiul Tibiscum din timpul romanilor - iar populatia neo-latina, ce traieste la nord si sud de Dunare, apare sub denumirea de vlahi.

Secolul al XI-lea este o perioada de framantari si patrunderi ale populatiilor migratoare, in special ale maghiarilor, care reusesc sa-si exercite dominatia asupra zonei Caransebesului, incluzand-o in cadrul Banatului de Severin, pentru ca in secolul al XII-lea sa se produca transferul centrului de greutate de la Tibiscum spre Caransebes. Acum, se trece de la asezarea antica spre noul oras medieval, ce se va dezvolta in jurul cetatii.

Regele Ladislau al IV-lea Cumanul viziteaza cetatea in anul 1289 si revine aici in 1290, cand pe 29 aprilie intr-un document este mentionat numele de Caransebes, aceasta fiind considerata prima atestare documentara a orasului. Caransebesul este numit Opidum ,targ, la fel ca si in registrele dijmelor papale din anii 1332-1337. Dupa I. Bartolomei, prima mentiune despre Caransebes s-a facut intr-o consignatie de zeciuiala papala din secolul al XII-lea.

In secolul al XIV-lea, cetatea, orasul si districtul romanesc apar sub numele de Sebes. De fapt Caran si Sebes au fost doua asezari distincte de o parte si de alta a Timisului. Numele de caran este, probabil, de origine celtica si inseamna loc de piatra, iar sebes este numele unui rau, termen de origine dacica.

O alta ipoteza este ca numele orasului nostru era Sebes si adaosul de Caran a fost impus de necesitatea de a-l distinge de alte orase cu acelasi nume din tara, Caranul fiind situat la 14 km nord pe locul comunei Constantin Daicoviciu (fosta Cavaran) de azi.

Exista si opinia ca numele orasului ar proveni din karaâ?? negru â?? in limbile popoarelor migratoare din Asia si sebes â?? insemnand iute, repede â?? in maghiara.
Numele orasului in forma completa de Caransebes, se intalneste in actele de cancelarie incepand cu 1370, in districtu Karansebesus.

Castelanii cetatii au fost amintiti in documentele din aceea perioada, astfel, in 1318, este mentionat intr-un document semnat de regele Carol Robert, Petru, comite de Sebes, iar in 1325 apare ca si castelan Szeri Posa.

Caransebesul, o zona de locuire romaneasca compacta, era o asezare importanta, caci in anul 1352 este amintit ca sediu al provinciei Sebes, iar din anul 1360, ca sediu al Banatului de Severin si centru administrativ, politic si militar al celor opt districte autonome romanesti din Banat. De remarcat este ca termenul de banat era denumirea data provinciilor in care a fost impartit imperiul romano-bulgar al asanestilor cu capitala la Tarnovo, iar severin provine din severâ?? nord â?? in limba slava.

Adunarile obstesti de aici, ilustreaza prerogativele cnezilor si nobililor romani si autonomia locala de care se bucurau romanii in cadrul institutional impus de regalitatea angeviva. Caransebesul a fost totodata si principalul centru unde se intrunea forul comun de judecata al celor opt districte. Ziua de intrunire era joia si aceasta a ramas, din Evul Mediu si pana azi, ziua de targ in Caransebes.

De remarcat ca pana la Ioan Popa, in 1688, conducatorii orasului au fost, aproape in totalitate, romani si mentionam pe: Stefan Dan (1457), Nicolae Lazar (1494), Stefan Stoica (1498), Matei Lazar (1515), Petru Racovita (1535), Pavel Bucosnita (1561), Nicolae Florea (1581), Ion Iosiga (1593), Nicolae Moise (1599), Mihai Voevod Vaida (1601), Todor (1627), Lugojan (1635), Simion (1648), Florea (1654). Cronicarul maghiar Szamoskozy scria, inainte de 1598, despre nobilul roman Stefan Iosiga, ajuns cancelar al Ardealului, ca este originar din Caransebes â?? ex Karan-Sebesso Valachorum oppido.

In anul 1369, este atestata documentar prima adunare a romanilor din Banat, cand obstea cnezilor si a altor romani din districtul Sebes, ca si toti bogatii si saracii din cetatea Sebesului, cer banului Benedict Himfy scutirea de o noua taxa.
Exista documente care atesta ca, in 1365, Ioan al V-lea Paleologul, in drum spre Buda, este primit cu mare fast in Caransebes, iar in 1419, regele Sigismund viziteaza de mai multe ori orasul, revenind in 1428 si 1429. La 9 iulie 1424, intr-o diploma, regele Sigismund aminteste de castro nostro Sebesiensi.
Vlad Dracul impreuna cu turcii devasteaza Caransebesul in anul 1432.

Ioan de Hunedoara poposeste la Caransebes pe 18 octombrie 1447 si 29 octombrie 1453, cand daruieste orasenilor, pentru servicii credincioase, jumatate din prediul Racovita, situat la marginea de nord a orasului.
Politic, Caransebesul are un mare rol in apararea drepturilor populatiei romanesti din zona de deal si de munte a Banatului impotriva nobilimii si regalitatii maghiare. Militar, oastea districtelor a fost mereu in fruntea luptelor impotriva turcilor.
Regele Vladisav al II-lea recunoaste privilegiile orasului in 17 ianuarie 1497, iar in anul urmator, acorda orasului dreptul de spada.

In secolul al XVI-lea, ca date de referinta sunt vizitele in oras ale lui Ioan Zapolya, Laiota Basarab (1545), Radu Ilie Haidaul (1552), inginerului italian Alessandro Cavalini da Urbino (care repara fortificatia de aici â??1552), cronicarului italian Giovan Andrea Gromo (1564-1565, care lasa pagini frumoase despre zona, traditii si locuitori) si Mihai Viteazu (1600), care da o diploma din cetatea Caransebesului.

La 16 iunie 1531, Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei (1510-1526) si rege al Ungariei (1526-1540), reconfirma caransebesenilor drepturile date de Sigismund de Luxemburg, iar pe 5 februarie 1532 acorda locuitorilor scutirea de orice tribut.

Un italian, G. P. Campani, scrie in anul 1584 ca Lugojul si Caransebesul sunt in Valachia, amintind caracterul romanesc al zonei. La trei decenii dupa G. A. Gromo, doua rapoarte ale ordinului iezuit confirma faptul ca localitatile Caransebes si Lugoj sunt provincie romaneasca.

In anul 1536, a fost constituit Banatul de Lugoj - Caransebes, iar din 1541, orasul trece sub stapanirea principilor ardeleni.
Sub domnia regelui Ioan II Sigismund Zapolya (1559-1571), Caransebesul era considerat oras regal, cu aceleasi drepturi ca si Buda si Timisoara.

Orasul Caransebes este bantuit de ciuma in 1582, pentru ca tot atunci, la traducerea si tiparirea Paliei de la Orastie, sa participe Stefan Herce si Efrem Zacan.
In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, Caransebesul a avut o istorie zbuciumata datorita razboaielor austriaco-turce, orasul trecand pe rand sub ocupatia unuia sau altuia dintre beligeranti. Din 1603, cand Caransebesul este vizitat de cronicarul Szamoskozy Istvan, dateaza o descriere a acestuia. In acelasi an, generalul Basta numeste Caransebesul civitas.

In 1658, orasul trece sub dominatie otomana (timp de 30 de ani), iar in anul 1660, orasul este vizitat de cronicarul turc Evlia Celebi (Evlya Chelebi), care ii face o frumoasa si documentata descriere. A urmat razboiul lung dintre turci si austrieci, inceput in anul 1683 si dus, cu unele intermitente, pana in 1699.

In 1688, ostile imparatului Leopold I, conduse de generalul Veterani, elibereaza orasul si acesta ordona inginerului Visconti refortificarea cetatii, de tip bastionar, dupa sistemul italian vechi, pentru ca, in 1693, acelasi general, sa dea Caransebesului anumite drepturi, cunoscute sub numele de Reglementarea. Generalul Veterani moare in august 1695 in batalia austro-turca de la Lugoj.

Intre 1699-1701, contele Luigi Ferdinando Marsigli isi stabileste resedinta la Caransebes pentru demolarea cetatilor din zona si stabilirea liniei de frontiera, conform tratatului de pace de la Karlowitz (1699). Acest ofiter italian din armata austriaca a descris, pentru prima data, ruinele antice de la Tibiscum, amintind si de cunoscuta inscriptie dedicata imparatesei Cornelia Salonina de catre ordo municipii, singura mentiune epigrafica datata a titlului de municipium pe care l-a avut orasul.

Caransebesul este bantuit din nou de ciuma in anul 1700. Intr-un document din 1717, se atesta ca orasul avea 400 de case.
Din 1718, Banatul, prin pacea de la Passarowitz, trece sub dominatia habsburgica.
In 1738, are loc razboiul austro-otoman si in Caransebes stationeaza trupele imperiale, iar turcii devasteaza cetatea, pentru ca, in 1741, sa se tina aici Conferinta de pace pentru stabilirea liniei de frontiera dintre cele doua imperii.

Printr-un decret imperial din 1762, imparateasa Maria Tereza infiinteaza unitati militare pentru paza granitelor si astfel, in anul 1768, s-a infiintat Regimentul de granita romano-banatean nr.13 (numarul provine de la Legiunea romana a XIII-a Gemini care a luptat aici, desi in ordinea infiintarii regimentelor numarul ar fi fost 14). De la infiintare, regimentul a avut mai multe denumiri: Regimentul de granita nr.72 (1769), Regimentul de infanterie de granita romano - ilir (1775), Regimentul de granita valaho - ilir nr.13 (1798), Regimentul de granita valaho - banatean nr.13 (1838) si, in final, Regimentul de granita romano - banatean nr.13 (1849).

In domeniul organizarii acesta a cunoscut mai multe stadii, pentru ca, in final, sa cuprinda: Valea Bistrei, de la comuna Marga pana la Caransebes, culoarul Timis - Cerna (cu vaile adiacente), de la Orsova pana la comuna Svinita, Craina Banateana si Valea Almajului, de la comuna Prigor pana la comuna Lapusnicul Mare. Necesitatile militare au determinat autoritatile austriece ca, in anul 1780, sa inceapa lucrarile de masurare a pamantului si pentru intocmirea cadastrului; dupa terminarea lucrarilor, in anul 1807, s-a instituit Cartea Funciara. Din punct de vedere militar, regimentul, pe timp de pace, a fost organizat pe 12 companii care aveau un numar variabil de comune graniceresti (in total 96).

In cei 104 ani de functionare a regimentului, acesta a dat 25 de generali, peste 200 de ofiteri superiori, un numar mare de ofiteri inferiori si subofiteri. Peste 40 de graniceri au urmat cursuri superioare. Pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofiterii si granicerii au fost rasplatiti cu numeroase ordine si medalii: 10 din aur, 31 de argint clasa 1 si 36 de argint clasa a 2-a. Pe una din panglicile drapelului de lupta al regimentului a fost scris: A lui Romus vitejie, peste noi romani sa fie. Aceasta panglica este expusa la Muzeul de istorie din Viena.

Dupa 20 de ani de la desfiintarea regimentului nasaudean, este desfiintat, in 1871, si regimentul graniceresc din Caransebes, cauza constituind-o noua forma de guvernare, dualismul austro-ungar, dar si reducerea pericolului turcesc. Prin legea din 8 iulie 1871 in organizarea comunelor s-a trecut, de la regimul militar de administrare, la regimul civil. Totodata s-a infiintat Regimentul 43 infanterie cezaro-regesc, ca regiment aflat direct sub comanda imparatului Franz Josef.

In 1872, orasul Cransebes este ridicat la rangul de municipiu.
La 12 martie 1873, a avut loc prima adunare a Consiliului municipal, fiind ales ca primar Ioan Brancovici. Masurile administrative, economice si financiare luate, ca si constituirea scaunului cercual si comitatului Severin, cu resedinta la Caransebes, au incheiat procesul de formare a administratiei civile in fostul confiniu militar.

In baza legilor din 1871 si 1873 s-a organizat Comunitatea de Avere. Constituirea acesteia s-a facut pentru administrarea in forma colectiva a domeniului primit â?? jumatate din domeniul forestier si alpin al statului â?? ca o rascumparare a servitutilor granicerilor din zona; cealalta jumatate a trecut in proprietatea statului austro-ungar, fiind nationalizata dupa Unirea din 1918. Actul de impartire definitiva a fost semnat in 28 ianuarie 1880.

Noua institutie a luat in primire un teritoriu de 251.919 jugare. Acest vast domeniu forestier nu s-a repartizat pe comune, cum s-a procedat in alte regiuni graniceresti, ci s-a administrat in comun. In Adunarea Generala din 19 decembrie 1879, reprezentantii alesi ai comunelor au ales ca prim presedinte al Comunitatii de Avere pe generalul Traian Doda.

Comunitatea de Avere a fost o institutie de mare solidaritate, obstea a peste 30.000 de familii curat romanesti, tarani liberi, prin legi si toate traditiile, liberi admisi la posesiuni de bunuri imobile in granita, constituind o stavila permanenta actiunilor de deznationalizare.

Recensamantul facut in anul 1880 in teritoriul coroanei maghiare a scos in evidenta ca, in comitatul Severin, un procent de doar 14% era reprezentat de catre cei ce cunosteau limba maghiara.
In iunie 1900, Mitropolitul primat al Romaniei viziteaza orasul, fiind primit cu multa caldura.
Sub mandatul primarului Constantin Burdea, in anul 1903, a fost construita frumoasa cladire a Primariei municipiului.
In octombrie 1905, marele nostru istoric, Nicolae Iorga este cazat in Caransebes.

La 24 octombrie 1916, moare la Bucuresti, in urma ranilor primite in luptele din Defileul Jiului, generalul Ioan Dragalina, erou al unitatii noastre nationale.
In ziua de 25 octombrie 1918, intr-un mare entuziasm, a fost ales, in unanimitate de voturi, Consiliul National Roman din Caransebes, care impreuna cu numerosi caransebeseni, au constituit cea mai numeroasa delegatie din Banat ce a participat la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Delegatul caransebesean Ghita Bona a strigat puternic in sala in care avea loc adunarea festiva: Vrem unirea cu Patria-mama, pe veci si fara conditii.

Dupa armistitiul de la Belgrad, semnat in octombrie 1918, intreg Banatul a fost ocupat de catre armata sarba. In ianuarie 1919, sarbii s-au retras din zona noastra, locul lor fiind luat de armata franceza. Din 28 iulie 1919, intregul Banat a intrat sub administratia romana, fiind treptat ocupat de trupe romanesti pana in 20 august 1919, iar in urma hotararii Conferintei de pace de la Paris din august 1919 s-a facut delimitarea teritoriala dintre Serbia si Regatul Romaniei.

Statuia imparatului Franz Josef a stat pe soclul din parc pana in aprilie 1919, cand un roman a legat-o de saua calului, rasturnand-o. A fost trasa apoi in curtea Comunitatii de Avere, pentru ca, in 1936, sa fie topita si bronzul ei sa fie folosit la turnarea statuii generalului Dragalina.

Intre cele doua razboaie mondiale, orasul Caransebes, fiind un important nod rutier si feroviar, cunoaste o dezvoltare accentuata, ajungand de la o localitate de granita, cu un numar limitat de locuitori, la o urbe infloritoare care se baza mai ales pe comert , micii mestesugari si zona agricola inconjuratoare.
In anul 1950, s-a renuntat la vechea impartire teritoriala si pentru doi ani, Caransebesul, a fost resedinta regiunii Severin, iar intre anii 1950-1968, a fost si resedinta raionului cu acelasi nume.

In perioada regimului comunist, orasul Caransebes a fost oarecum vitregit, mai ales prin stabilirea resedintei judetului Caras-Severin la Resita, desi, din majoritatea punctelor de vedere, Caransebesul ar fi meritat aceasta pozitie.
In anul 1995 Caransebesul a fost declarat municipiu.

Istoria zonei, cu patrimoniul ei arheologic si etnografic, poate fi mai bine cunoscuta prin vizitarea Muzeului Judetean de Etnografie si al Regimentului de Granita situat in Piata Gen. Ioan Dragalina, in fosta Cazarma de infanterie a granicerilor regimentului din Caransebes, cladire construita in stilul barocului terezian intre 1733 - 1754. Muzeul detine peste 48.000 de piese apartinand colectiilor de arheologie, istorie etnografica, arta, documente si carte veche.